Evanghelia după Iuda...

Vezi mai multe din Documentare, Science & Tech pe 220.ro

NE CURĂȚIM ȘI SUFLETUL?

În această perioadă, la tot pasul e fac auzite laitmotivele primăverii: curățenie, înnoire, înviere, sărbătoare.... Responsabilii spațiilor verzi curăță pomii de mlădițele uscate; chioșcurile de ziare sunt doldora de reviste ce conțin diverse rețete de Paști. Gospodinele, care mai de care, se întrec în a-și pregăti casele pentru sărbătoare: scutură covoarele, șterg geamurile, dau cu var pomii din grădină, etc. Natura însăși este chemată la o nouă viață! Firul de iarbă, verde și plăpând, răsare cu atâta timiditate la lumină, asemeni unei semințe care iese din mormântul putrezirii și învie pentru un rod bogat și de folos! În acest context al primăverii și al celebrării Învierii Fiului lui Dumnezeu, nu se cade, oare, să ne întrebăm: “cum ne curățim omul dinlăuntrul nostru?!” Sunt multe aspecte în viața noastră, în care s-au adunat mlădițe uscate, și care pot pun în pericol relația noastră cu Dumnezeu. Ne-am împovărat cu gânduri necugetate, neiertare, resentimente, indiferență... Toate acestea trebuie înlăturate asemeni prafului de pe covoare. Este un bun prilej de a face curățenie și în dreptul vieții noastre. Ar fi cea mai potrivită ocazie să luăm în părticică fiecare “sertar” al inimii noastre și să facem o igienizare completă!

Ce-ar fi ca, de acestă sărbătoare a Învierii, să ne eliberăm de povara “toxinelor” din viața noastră și să oferim iertare celor care ne-au greșit?! Nu merită să ne ținem sufletul captiv cu acești prizonieri nesănătoși din punct de vedere spiritual, și nu numai...

Deși celebrăm Învierea doar o dată pe an, ea trebuie să facă parte din viața noastră zilnică, pentru că primim viața în dar cu fiecare început de o nouă zi! Astfel, “vom fi una cu El printr-o înviere asemănătoare cu a Lui!” (Rom. 6:5)*

Editura "Casa Cărții" - Oradea vă recomandă:

Ghid de artă creștină, Michelle P. Brown

Acest ghid este o trecere în revistă a artei creștine ce cuprinde începuturile, drumul cultural și istoric, interesul pentru artă de-a lungul istoriei creştinismului cu etapele ei de indiferență sau exces, până în epoca modernă. Cartea nu se adresează doar celor care știu să îmbine culorile sau să cioplească piatra, ci tuturor celor interesați de patrimoniul cultural al lumii sau de înțelegerea forței emoționale și estetice a artei. Totodată veți descoperi lucruri interesante cum ar fi faptul că păunul era unul din simbolurile creștinismului primelor secole, despre a cărui carne se credea că nu putrezeşte devenind astfel un simbol ideal al Învierii, sau că gălbeneaua, care în lumea veche simboliza renașterea.Veți afla că cel mai cunoscut dintre simbolurile creştinismului, peştele, pentru care termenul grecesc este Ichtus, a constituit un acrostih, lămurit de Tertulian, unul din părinţii Bisericii secolului al III-lea, literele sale putând fi dezvoltate spre a forma expresia în greacă Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru. Arta creştină a transmis de-a lungul istoriei învăţăturile religioase prin simboluri şi imagini recognoscibile reușind să unească puncte comune semnificative între artă, credințele creștine și contextul social. Grigore cel Mare a spus „În imagini citesc cei neştiutori de carte”, reușind să surprindă rolul artei în stimularea meditației private și a unei reacții afective și intelectuale din partea individului.

Sfânta Scriptură susține această abordare vizuală prin mijloacele metaforice cu care caută să comunice conceptele extraordinare şi mecanismele ştiinţifice prin care planul lui Dumnezeu a fost îndeplinit.

Consiliere și psihoterapie pastorală, dr. Sorin Săndulache

A apărut pe piața românească o carte de specialitate, scrisă de autor român, care tratează problematica consilierii creștine din punct de vedere teoretic și practic, la un nivel științific și teologic de calibru.

Lucrarea dr. Sorin Săndulache este un manual laborios care are capacitatea de a-l conduce pe cititor într-o comunicare intrapersonală spre adâncurile și problema sufletului. Este o sinteză care deschide orizonturi spre descoperirea și înțelegerea câtorva dintre structurile și funcțiile psihicului omenesc, la care cititorul poate face referință pentru înțelegerea proprie și a semenului său. Lecturarea acestei cărți realizată cu iscusință și profesionalism, devine un instrument redutabil nu doar pentru slujitorii din segmentul social și religios, profesori sau studenți, ci pentru oricine este implicat în cea mai nobilă și îndeosebi cea mai grea muncă, aceea a lucrării cu sufletul oamenilor. Cu experiență și competență medicală, teologică și filozofică autorul sintetizează lucrarea în două părți: generală, cuprinzând datele teoretice ale consilierii și psihoterapiei de orientare creștină, și aplicativă, tratând domeni ale aplicării consilierii și psihoterapiei.

Valoarea informațiilor acestui volum recomandă cartea și consider că toți ar trebui să avem în bibliotecile noastre un astfel de exemplar, indiferent de aria de slujire sau activitatea profesională.

PRIETENIA ADEVĂRATĂ – o imagine a iubirii lui Dumnezeu

E trist să nu ai pe nimeni, care să te sprijine când ești obosit; să nu ai pe cineva căruia să-i dai ceea ce este mai bun în tine. În aceste momente, un prieten este ca o comoară pentru tine. Iar, a cultiva o frumoasă și arzătoare prietenie este o mare virtute. Nu este ușor să nutrești o adevărată prietenie. O prietenie adevărată implică răbdare, sacrificiu și renunțare la sine pentru a putea spune că-l iubim pe cel la care ne raportăm, aproapele nostru. Este necesar să-l iubim pe aproapele nostru, să ne identificăm cu personalitatea sa, încercând a-l înțelege și a-l accepta cu defectele sale, cu grijile sale, cu spreanțele sale și cu aspirațiile sale.

Prietenia implică, mai întâi de toate, o mare toleranță pentru defectele aproapelui nostru și o nesfârșită capacitate de a ierta. Iar, lucrul cel mai dificil este de a dărui totul, chiar dacă este unicul mod de a obține totul. A da o parte din noi înșine altora înseamnă a ne învinge propriul egoism, a ne elibera de resentimente, de invidie, de gelozie... A fi prieteni cu cineva înseamnă a accepta această realitate ca o lege necesară pentru durabilitatea sa și pentru valabilitatea sa spirituală.

Ne întrebăm de ce multe prietenii nu durează... Adevărata prietenie nu trăiește numai cu simpatie și nu se întrerupe de la o zi la alta numai pentru că simpatia devine antipatie. Probabil că acest gen de relație nici nu este prietenie, ci un instinct care caută ”afară”, ceea ce – dimpotrivă - ar trebui căutat în ”interior”. Simpla simpatie pentru un chip plăcut, pentru un mod de a zâmbi, pentru doi ochi negri sau albaștri, etc. poate fi suficient pentru primii pași ai dragostei, dar aceste ”ingrediente” nu sunt îndeajuns pentru a construi o relație de prietenie adevărată.

Pentru a fi prieten nu ajunge a fi de acord asupra unor aspecte ale vieții. Aceasta poate fi numită alianță provizorie, care are să dureze cât durează interesul, apoi se sfârșește în... nimic!

Alianțele, pentru a distruge ceva sau pe cineva, asa de frecvente în toate mediile, chiar și în cele calificate, nu pot fi numite prietenie, dimpotrivă sunt negarea tuturor valorilor de bază, pe care prietenia ar trebui să se întemeieze.

Prietenia adevărată este dificilă pentru că este o victorie asupra măruntului egoism cotidian. Este o tentativă mereu nouă de a înțelege cealaltă persoană, și acest lucru cere generozitate și inteligență. Este o angajare de susținere reciprocă chiar și atunci când tu ești cel care are mai mare nevoie ca cineva să-ți întindă mâna.

Este dificilă prietenia pentru că își are punctul de referință în descoperirea celeilalte persoane, a ceea ce este mai valoros sau mai puțin valoros la cealaltă persoană. Trebuie să fim gata a da mai mult și de a primi mai puțin, fiind disponibili, responsabili față de ceilalți, fără a ne aștepta ca ei să fie disponibili pentru noi. Legea prieteniei este ca și legea iubirii: constă în a da și încă... a da! Într-o relație de prietenie adevărată ești și vei fi solicitat să dai, fără a calcula ca un contabil care numără precis profiturile și pierderile, iar, dacă conturile nu sunt profitabile, se retrage, abandonând partida.

Desigur, veți spune: ”Nu poți nici tot da. De la o vreme izvorul va seca...” Adevărat, dar ține cont de un aspect: ”Prietenia adevărată este o imagine a iubirii lui Dumnezeu”, este rezultatul unei mari bogății interioare. În această ecuație, rezervele nu sunt admise, așa cum nu sunt admise nici calculele și interesele egoiste. Prietenia adevărată dăruiește fără a se gândi că celălalt oferă mai puțin în comparație cu el. Prietenia sugerează o cale, dar fără a o impune, deschide un drum, care are tăcerea și încrederea drumurilor lui Dumnezeu.

Prietenia adevărată nu cere nimic pentru sine și este dispusă a da mai mult decât primește, pentru că ea oferă o imagine a iubirii lui Dumnezeu!

Imagine preluata de pe: http://felicitari.resursecrestine.ro/view.php?action=send&id=431

SINCERITATE

„Sinceritatea este transparenţa caracterului, o calitate care nu este conştientizată şi, care se revelează de la sine”, spune autorul J. Oswald Sanders. De asemenea, înţeleptul Solomon afirmă că „buzele mincinoase sunt urâte Domnului, dar cei ce lucrează cu adevăr Îi sunt plăcuţi”. Aceasta este legea lui Dumnezeu, cu alte cuvinte! Bbiblia condamnă orice fel de înşelătorie. Dumnezeu Îşi exprimă dezaprobarea şi pronunţă judecata asupra celor vinovaţi. Sinceritatea se poate manifesta în multe feluri. Poţi a nu fi sincer şi prin lucrurile pe care nu le spui, prin modul în care acţionezi, prin tonalitatea vocii, prin modul în care dai din cap, etc. Însă, atunci când este depistat acest gen de nesinceritate se va produce o dezamăgire. Jocul de-a prefăcătoria poate aduce probleme mai de durată şi probleme mai grave. Chiar în încercarea de-a fi altcineva decât cine eşti este ceva lipsit de sinceritate; o dovadă a lipsei de sinceritate chiar cu tine însuţi şi, asta nu poate aduce decât nefericire. Pentru cel care vrea să aibă o personalitate de învingător este posibil doar acceptând să-şi facă loc sincerităţii în modul său de viaţă şi de gândire. Secretul stă în caracter! Este foarte important ca, privind spre viitor, să adoptam ideea de a face ceea ce este drept înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor şi, să lăsăm consecinţele să-şi urmeze cursul. Chiar dacă vor fi piedici pe cale, trebuie să fim cinstiţi, indiferent de altceva...!!! Să umblăm cu frică şi teamă de Domnul, vorbind, gândind, acţionând într-un mod cât se poate de sincer, slujindu-L pe Dumnezeu cu o „conştiinţă curată” (2 Timotei 1:3). „Dacă ai avea o inimă curată, orice făptură ar fi pentru tine o oglindă a vieţii şi o carte plină de învăţături sfinte. Căci nu este făptură, oricât de mică şi oricât de neînsemnată ar fi ea, care să nu poarte în sine o urmă din bunătatea lui Dumnezeu. Dacă lăuntrul tău ar fi bun şi curat, uşor ai vedea şi ai pricepe toate. Inima curată străbate cerul şi iadul... E vreo bucurie în lume?! N-o vei găsi decât la omul cu inima curată”, cum spunea şi autorul Thomas A. Kempis!

Dărnicia - o incurajare a lenei?

Sfântul Tihon de Zadonsk spunea:”Adevăratul miluitor este cel care zideşte, când miluieşte”. Scriptura spune: „Să asude milostenia în mâna ta”. Cu toate acestea, mulţi sunt de părere că, prin asta poţi foarte uşor să stârneşti viciile unora, lenea şi trândăvia. Ca o explicaţie asupra acestui subiect, Silviu Luncan, lider de tineret în Biserica”Salem”din Petreşti, judeţul Alba, răspunde: Dărnicia încurajează lenea? S.L.: Isus Se identifică cu oamenii săraci, lipsiţi, bolnavi, nenorociţi, cu cei neînsemnaţi, cu cei flămânzi etc. (vezi Matei 25). Dar, NICIODATĂ nu Se indentifică cu leneşii, cu prefăcătorii şi cu mincinoşii. Atunci când daruieşti un ban, o bucată de pâine unui nenorocit, sărac; unui flămând, Isus consideră că I-o dăruieşti Lui. El Se identifică cu acel nenorocit! …dar, când dăruieşti un ban, o bucată de pâine unui cerşetor leneş, unui om care se preface că este nenorocit sau unui mincios….? S.L.: Este o blafemie adresată lui Isus să spui că oferind ceva unui lenes, unui prefăcut, unui şarlatan de pe stradă (care pretinde a fi nenorocit), Îi oferi, de fapt, lui Isus. Cum îi putem diferenţia pe aceştia dintre ceilalţi, care nu sunt prefăcuţi? S.L.: El spune: “cheamă la masă pe săraci, pe schilozi, pe şchiopi, pe orbi” (Luca 14:13-14…) Observi? NU pe cei ce se prefac că sunt în situaţia aceea, ci pe acei care chiar sunt! Şi încă un amănunt la textul acesta: Isus spune: “…ei N-AU CU CE să-ţi răsplătească, şi nu spune: “...ei NU VOR să-ţi răsplătească”. Cum putem ajunge ca noi să încurajăm lenea? S.L.: Dăruind celor ce sunt leneşi, celor ce se prefac că sunt invalizi, celor ce mint. Procedând astfel, noi, de fapt, facem următoarele lucruri: aprobăm, suntem de acord cu ceea ce fac ei: cu lenea, cu prefăcătoria, cu minciuna; încurajăm aceste păcate. Mai mult de atât: le dăm posibilitatea să le comită mai departe; suntem complici cu ei la păcatele acestea. Biblia spune: să lepădăm orice prefăcătorie, iar noi, prin atitudinile noastre iresponsabile (este drept că de cele mai multe ori din neştiinţă) aprobăm, încurajăm şi suntem complici la prefăcătorie! Cunoasteţi un caz relevant de cerşetor prefăcut? S.L.: Cineva de la Academia Caţavencu din Bucureşti s-a deghizat într-un cerşetor şi a câştigat 25 RON în 60 de minute. Direcţia Generală de Asistenţă Socială a Municipiului Bucureşti a descoperit că un cerşetor, în Bucureşti, câştigă între 2000-5000 lei pe lună. La Iaşi, unii cerşetori câştigă aproximativ 1200 lei pe lună. În Craiova, un cerşetor, care a fost prins, putea câştiga, într-un interval de o lună, a câte opt ore “lucrate”pe zi, 9000 lei. Atenţie! mai mult decât preşedintele!!! Cazul acesta a fost descoperit de un jurnalist, care a urmărit pas cu pas acest cerşetor. Interviu realizat de Rozica Silaghi*

O BIJUTERIE ÎN PALMELE CREATORULUI

„Te-am săpat în palmele Mele...” (Isaia 49: 16a)

Ce onoare! Ce dragoste de Dumnezeu: să fiu gravat în palmele Sale! E un lucru uimitor să ştiu că Dumnezeu Şi-a pus semnătura în viaţa mea; m-a scris în palmele Sale şi mi-a dat autograful Său! Mereu mi-am pus întrebarea: „Doamne, cine sunt eu, ca să îmi acorzi atâta semnificaţie, atâta importanţă?” Răspunsul lui Dumnezeu n-a întârziat să apară: „Eşti o coroană a gloriei şi o diademă regească în mâna Mea” (Isaia 62: 3). Acest adevăr ni-l spune tuturor! Este un fapt uimitor! El n-a creat anonim pe nimeni, fiecare persoană are o importanţă şi o semnificaţie aparte pentru El. Am citit un dialog între două persoane. Una întreabă: „Ce-ţi spui, atunci când vezi o turmă de oi? – Spui că toate sunt la fel, nu-i aşa?!” Persoana întrebată răspunde: „Categoric!” Ei bine, aici este foarte important să observăm un lucru: pentru păstor nu este la fel! Pentru el, fiecare oiţă are o semnificaţie unică. Fiecare oiţă are istoria ei şi, deasemenea, fiecare oiţă are un nume. Adevărul e că, noi, orice mulţime am vedea (de oi, de oameni, de...), nu percepem altceva – de cele mai multe ori – decât... o mulţime. Dar, ce învăluit de culoare e faptul că Dumnezeu ne vede un unicat. Pentru fiecare din noi a scris o poveste şi cu toţii avem un nume. Numele meu şi numele tău este gravat în palmele lui Dumnezeu, este scris pe mâinile Lui. Mi-L imaginez deschizându-Şi blând palma şi uitându-Se mereu la numele nostru... Ce bucurie de negrăit! O, dragul meu, numele nostru este rostit chiar de buzele Lui! Suntem preţuiţi şi apreciaţi de El (Isaia 43: 4), suntem iubiţi de El. Nu trebuie să uităm că avem o valoare extraordinară în ochii Lui! Suntem speciali. Suntem în atenţia Lui. Tot ce trebuie e să-I dăm glorie, căci pentru asta am fost creaţi: „I-am creat spre gloria Mea...” (Isaia 43: 7b). Dacă te-ai îndoit vreodată de valoarea ta în Cristos, El îţi şopteşte să te rogi pentru redobândirea păcii şi a dragostei în inima ta: „Cerul se opreşte în loc pentru a te asculta de fiecare dată când te rogi”. Dumnezeu contabilizează toate gândurile tale, toate frământările şi toate slăbiciunile tale şi, tot El îţi vine în ajutor. Acesta este Dumnezeul nostru: Care Se apropie de noi şi vrea să ne îmbrăţişeze şi să ne mângâie cu dragostea Lui de Tată şi să ne povăţuiască cu blândeţea-I caldă, gingaşă, ca şi a unei mame. Iar, acesta eşti tu şi acesta sunt eu: iubit şi apreciat, aprobat de Însuşi Dumnezeu – Creatorul! Valoarea noastră vine de la El. Ai fost făcut să ocupi un loc special, pe care, fără doar şi poate, numai tu îl poţi ocupa. Axează-te asupra valorii pe care ţi-o acordă Dumnezeu şi iubeşte-ţi semenii, respectându-i şi iubindu-i, de dragul a ceea ce sunt ei în Cristos, astfel, Îl iubeşti şi Îl glorifici pe Dumnezeu! Aceştia suntem noi: „...cu puţin mai prejos decât Dumnezeu”/, „... încununaţi cu slavă şi cu cinste”/, „... stăpâni peste lucrurile mâinilor Lui”/, „... având toate lucrurile sub picioarele noastre” (Psalmul 8: 5, 6). Suntem o bijuterie în mâna Celui Atotputernic; autograful lui Dumnezeu!

DESCURAJAT…?

Oricând te vei simţi descurajat şi-ţi va fi teamă, când va trebui să o porneşti de la capăt, când eforturile tale nu găsesc niciun punct de sprijjin; când ai nevoie de ajutor şi găseşti numai cuvinte, când ai vrea să ai încredere în cineva şi, în schimb, găseşti numai curiozitate şi vorbărie, când – în sfârşit – lucrurile nu merg, aminteşte-ţi că trebuie şi poţi s-o faci! Vârful este acolo ... sus! Dar, pentru a ajunge acolo trebuie să umbli cu răbdare, cu încredere şi cu perseverenţa celui care ştie că miza pusă în joc nu este dobândirea unei cariere de succes, ci transformarea propriei persoane. Transformarea într-o persoană diferită, mai bună decât era înainte de a începe să urce. Imaginează-ţi că nimic nu-ţi poate fi dăruit... Eşti ca un alpinist ce trebuie să-şi găsească singur drumul şi punctul de agăţare drept, pe stânca care este deasupra lui. În faţa stâncii vei fi singur. Nu te speria! Singurătatea este mereu şi preţul cuceririlor umane, dar şi preţul cuceririlor spirituale, care reclamă titlul autenticităţii. Iar viaţa spirituală, ori este autentică, ori nu foloseşte deloc; la nimic şi nimănui! Noi suntem vase de lut nemodelate, nefinisate, dar, când vrem, din mâinile noastre pot ieşi capodopere. Moise a făcut să izvorască apă din vârful unei stânci, în deşert. Tot astfel, poate să izvorască apa vieţii şi din propriile tale neputinţe, din obscura şi obositoarea ta căutare zilnică de Dumnezeu; din singurătatea în care umbli, din dragostea pe care o cauţi. Sfântul Augustin spunea că Dumnezeu nu era niciodată aşa de aproape ca atunci când începea să-L caute. Nu contează ceea ce eşti, cât contează ceea ce cauţi... Restul este un mijloc pentru a căuta mai bine şi pentru a găsi mai mult. Singur, poate, valorezi puţin, dar cu ajutorul Cuiva, poţi să reuşeşti. Câteodată, poate, te vei simţi un vas nefinisat, dar acesta este punctul de plecare... Dacă vrei să ajungi în vârf, trebuie să porneşti de jos, din realitatea care eşti şi care este cel mai mare dar pe care Dumnezeu a putut să ţi-l facă. Din nimic nu se cucereşte nimic. Şi munţii sunt înrădăcinaţi în precisa geografie a văilor... Depăşeşte înălţimea pe care muntele ţi-o interpune şi străduieşte-te să ajungi acolo înaintea bătrâneţii – crepusculul morţii – pentru că nimeni nu poate lucra când este întuneric!

CURAJUL DE A ÎNCEPE...

Numeroase observaţii curente arată că începerea oricărei activităţi comportă un efort, prezintă un anumit grad de dificultate – adevăr sesizat cu mult timp înaintea noastră şi fixat în aforisme. Un proverb chinezesc spune că „cel mai greu lucru din lume îl constituie primii paşi”.

Pentru a da startul unei activităţi, pentru a face primii paşi spre îndeplinirea unui scop este nevoie de voinţă şi curaj. Curajul de a începe o activitate îşi poate valida virtuţile în dobândirea înţelepciunii; a voinţei! Oricând e posibil să devii „sapiens” – spunea un filosof, încât totul se rezumă la a voi. Chiar dacă nu totul s-ar reduce la a voi, trebuie să recunoaştem ponderea deosebit de mare pe care o are, în reuşita unei acţiuni, curajul de a începe. Probabil, e momentul „să îndrăznim a fi înţelepţi, să începem...!” Nu trece o zi fără să se audă vorbindu-se despre curaj. Pentru mulţi, e curajos pompierul care îşi riscă viaţa luptându-se cu flăcările pentru a pune în siguranţă viaţa altcuiva; a unui necunoscut. Pentru mulţi, e curajos soldatul, care merge la război, luptându-se cu forţele inamice, pentru a-şi apăra patria. Totuşi, actele de curaj, care durează puţină vreme sunt premiate cu medalii, în timp ce actele care comportă o maturitate de curaj cotidian trec neobservate. Acest curaj matur suportă un stil de viaţă care poate dura totdeauna şi te însoţeşte de la tinereţe până la bătrâneţe. Această inversiune de valori, care premiază un act şi ignoră o continuitate de acte ascunse, este tipică vieţii spirituale, care e autentică când e discretă şi profundă, când nu explodează la suprafaţă, dar te transformă profund în interior. Doar Dumnezeu ştie cât curaj este necesar pentru a începe un drum şi a-l urma până la capăt; pentru a lua o decizie şi a-i rămâne fideli acesteia; pentru a ne cunoaşte pe noi şi a nu trăda imaginea căreia noi îi suntem unicii martori! Poate ne-am conturat o idee comodă, care nu corespunde realităţii. Poate ne gândim că o anumită serie de acte convenţionale şi repetate mecanic până la exasperare ne garantează sfinţenia. Putem reduce viaţa la o resemnată activitate negativă, iar rezultatul este dificil să-l corelăm cu curajul. Creştinismul este totul, înafară de religia resemnaţilor, a indolenţilor, a laşilor şi a celor care pun permanent cortine fumigene între pacea conştiinţei şi efortul de a o cuceri. Deformarea mintală asupra acestui aspect este gravă, şi iconografia cu chipuri stereotipe ale sfinţilor, în care este imposibil să zăreşti un semn de luptă şi o urmă de curaj a făcut un foarte mare deserviciu Adevărului.. Sfinţii cei adevăraţi au fost acele persoane care au luptat cu mare curaj pentru cucerirea Împărăţiei. Despre aceşti sfinţi se poate spune, cu siguranţă, că au fost curajoşi, aşa cum se poate menţiona că viaţa spirituală este o serie neîntreruptă de alegeri curajoase. Viaţa, ori se modelează după acest tipar, ori o privăm de numirea ei ca şi viaţă matură....! Oare, nu ne trebuie curaj pentru a trăi propria vocaţie, fără tratatele tactice şi compromisurile înjositoare ale rutinei cotidiene? Oare, nu ne trebuie curaj pentru a spune NU sentimentelor provizorii, care, din când în când, repun în dubii alegerile care, până mai ieri, erau definitive? Nu ne trebuie curaj pentru a spune NU când după micile calcule de prestigiu şi de putere, ar fi mai uşor să spunem DA, cu jumătate de gură? Nu ne trebuie curaj pentru a apăra ceea ce contează, pentru a arunca în aer meschinele podoabe ieftine, cu care ne înconjurăm? Nu ne trebuie curaj pentru a fi noi înşine, când ambianţa în care trăim ne tentează să acceptăm compromisurile, convingerile formale, tratatele între ceea ce suntem, fără a ne travesti în sfinţi sau asceţi, pentru a-i accepta pe alţii aşa cum sunt ei; pentru a trăi cu o curajoasă mărturie de fapte?! Oamenii de azi nu vor prea multe cuvinte şi promisiuni, ci fapte concrete şi angajament personal, chiar şi în acţiunile cele mai anevoioase, care par absurde... În viaţă, ori avem curaj şi ne purtăm frumos cu orice preţ, ori hoinărim ca nişte persoane mereu imature...!

DE CE TE GRĂBEŞTI?

Totul în jur este în continuă alergare: oamenii aleargă grăbiţi de la o responsabilitate la alta, şoferii conduc cu viteză pe străzile, şi aşa aglomerate, ale oraşului,... dar unde ne îndreptăm de trebuie să ajungem aşa urgent la destinaţie?! Tot aşa de grăbit ne pregătim şi pentru Venirea Ta? Nu ştiu dacă tot la fel, în condiţiile în care ne-am mânca unii pe alţii, ne invidiem şi nu ştim să-l respectăm şi pe semenul nostru, care e coroana creaţiei Tale। De ce e aşa? De ce atâta ură? De ce atâta nepăsare şi indiferenţă; atâta mânie şi minciună...? Răspunsul este unul tainic, poate, dar chiar şi aşa, ştiu că pentru toate faptele acestea vom da socoteală într-o zi। Nu ne rămâne decât să ne evaluăm starea de acum şi să facem schimbările necesare în felul nostru de a fi şi a ne relaţiona în relaţia cu terţi। Până în acea zi, sper să conştientizăm starea în care ne aflăm şi să luăm atitudine pentru a putea fi numiţi "robi buni şi credincioşi", altfel...

Bun găsit!

Lumea caută un sens, dar numai Tu eşti Adevăratul Sens al Universului! În Tine găsim pace şi alin, doar Tu eşti Refugiul nostru şi Turnul de scăpare... Îţi mulţumim că ne putem adăposti la umbra aripilor Tale। După atâta pauză... se cere şi puţină muncă... Voi reveni...

Tăcerea...

I-am pierdut sensul... Astfel, am pierdut şi cea mai mare valoare şi un dar important, ne-am pierdut pe noi înşine, deoarece în tăcere, sufletul nostru se regăseşte, se recunoaşte, se acceptă. Am pierdut tăcerea şi am devenit nişte înstrăinaţi, creaturi sparte, tulburate de voci care au provocat violenţa în cerul sufletului nostru şi l-au fărâmiţat. Am rămas expuşi tuturor furtunilor de vânt şi de foc, care s-au dezlănţuit înlăuntrul şi deasupra casei noastre. Am pierdut tăcerea şi nu mai avem apărare, refugiul nostru, posibilitatea de a da o explicaţie nouă înşine. Trăim cufundaţi în tărăboi, atât din punct de vedere material, cât şi spiritual. Viaţa modernă este îmbibată de tărăboi şi gălăgie... La zgomote, într-un anumit sens, necesare sau inevitabile, care provin de la diferite surse de lucru, mai adăugăm şi noi, din proprie iniţiativă, zgomotul asurzitor al discurilor, radiourilor sau altceva de felul acesta, încât este dificil să găseşti un loc unde ai putea să te aperi de zgomote. Dar poate că tăcerea este o aventură a sufletului, un angajament ce ne împiedică în realizările mai bune. Desigur, avem nevoie de curaj pentru a intra în atmosfera severă şi albă a tăcerii. Dar este un gest care compensează infinit efortul, deoarece are ca rezultat introducerea în undele misterioase ale sufletului, unde se aud cuvinte diferite de cele din vorbirea noastră. Se captează mesaje altfel indescifrabile ale aceluiaşi suflet al nostru, şi al altora, care poate, ne înconjoară de ani de zile şi pe care nu le-am mai auzit; mesaje ale lui Dumnezeu!!

* inspirat după o meditaţie

ÎN GRABĂ..

“Cât este ceasul?”... „La ce oră începe cursul?”... – „ A, ... cred că mai pot să dorm încă cinci minute”। Există multe astfel de întrebări şi răspunsuri de rutină, care ne ţes viaţa de fiecare zi। Uneori, ne-am dori să nu mai sune ceasornicul, să nu se mai mişte nimeni în cameră, să nu mai sune nici telefonul... (asta ar fi chiar excelent!). Cam aşa aş descrie o dimineaţă de student. Ar fi ideal însă, dacă am renunţa la această amânare, deoarece nu realizăm nimic cu ea. Ba, din contră, ceea ce vom realiza va fi nedumerirea noastră în faţa acelor ceasornice, care ne vor arăta că au trecut mai mult de cinci minute şi, nu ne-a mai rămas timp nici să mâncăm, nici să ne îmbrăcam, nici să citim, nici să ne rugăm, nici să... Ne ridicăm în grabă şi pornim în fugă spre şcoală, alergând de la un curs la altul, de la o responsabilitate la alta, reluându-ne astfel obişnuitele activităţi. În curând, intrăm în criză de timp; nu ne mai ajunge. Ni se pare că timpul a fugit pe lângă noi. Şi, după o zi aşa de aglomerată, ne mai pierdem şi noaptea vizionând un film, chiar două, poate, sau petrecând ore în şir la internet, în loc să ne odihnim, pentru a ne putea trezi mai devreme ziua următoare. – De unde atâta nepăsare?! Mă întreb: unde este Dumnezeu, în toate acestea?! Este destul de incomod să ne trezim cu câteva minute mai devreme, în fiecare dimineaţă, pentru a I le acorda lui Dumnezeu. Este chiar greu, pentru unii. Trebuie s-o facem însă! Trebuie să ne disciplinăm şi să ne acordăm atenţia asupra elementelor cu adevărat importante. Un element cu adevărat important este sufletul nostru, de care nu trebuie să uităm şi, faţă de care nu trebuie să stăm în nepăsare. Vom câştiga mai multă putere şi înţelepciune, alegând să petrecem timp în fiecare zi cu Dumnezeu, nu trăindu-ne viaţa grăbită şi tumultuoasă. Este momentul să dăm valoare timpului nostru, căutând părtăşia cu El, nu trăind în nepăsare şi lăsând ca timpul să fugă pe lângă noi! Vom alege să continuăm a ne trăi viaţa într-o continuă alergare şi agitaţie, sau vom alege să trăim un model de viaţă disciplinară exemplar, încercând să fim mai echilibraţi, extrăgând înţelepciunea din aceste cuvinte?! Care este alegerea ta?

CEAI ÎMPOTRIVA SUFERINŢEI

«Se spune că în vremurile creştinismului primar, un medic a fost închis pe nedrept de împăratul său. După un timp îndelungat, membrilor familiei li s-au permis să-l viziteze. Aceştia, văzând halul în care ajunsese, au plâns. Hainele îi erau zdrenţe, hrana – o felie de pâine şi o cană de apă pe zi. Soţia lui l-a întrebat mirată: “Cum se face, totuşi, că arăţi atât de bine la faţă şi eşti aşa de voios?”. Zâmbind, medicul i-a spus că el are un medicament pentru toate necazurile. L-au întrebat care este acela, iar el le-a spus: “Am descoperit un ceai bun pentru a lecui toate suferinţele. Îl fierbi din şapte ierburi... Am să vi le enumăr pe toate: prima iarbă se cheamă MULŢUMIREA. Fii mulţumit cu ceea ce ai. Tremur în zdrenţele mele, când îmi rod pâinea, dar ar fi fost mult mai rău dacă împăratul meu m-ar fi aruncat gol în închisoare şi fără nimic de mâncare. Mă bucur din toată inima de ceea ce am. A doua iarbă este GÂNDIREA DREAPTĂ; fie că mă bucur, fie că mă necăjesc, tot în închisoare o să fiu. Sigur că-i mai plăcut să şezi în ea bucurându-te. A treia iarbă este AMINTIREA FAPTELOR TALE TRECUTE; număraţi-le şi, presupunând că fiecare păcat merită o zi de închisoare, socotiţi câte vieţi ar trebui să petreceţi după gratii. Cu câtă închisoare am făcut... scap uşor! A patra iarbă este GÂNDUL LA SUFERINŢELE PE CARE ISUS LE-A ÎNDURAT PENTRU NOI. Când este îndurată cu seninătate şi bucurie, suferinţa este de folos mântuirii. A cincea iarbă este RECUNOAŞTEREA faptului că suferinţa ne-a fost dată de Tatăl Ceresc, nu ca să ne facă rău, ci ca să ne cureţe şi să ne sfinţească. A şasea iarbă este că NICIO SUFERINŢĂ NU POATE DĂUNA UNUI CREŞTIN. Ultima iarbă din reţetă este SPERANŢA. Roata vieţii se învârte mereu... Eu am băut butoaie din ceaiul acesta şi vi-l recomand tuturor. S-a dovedit a fi bun”». (R. Wurmbrand).

Ce se înţelege prin „fericire”...

Conceptul de fericire rămâne unul din cele mai generoase, dar şi mai controversate concepte cu care operează omul. Este îndeobşte cunoscut faptul că modurile de a concepe fericireaa sunt foarte diferite, adeseori contradictorii, astfel încât un anumit fel de fericire se dovedeşte a fi o veritabilă nefericire. Spre exemplu, mulţi consideră că fericirea constă în îndestulare materială, lux. S-ar putea enumera multe exemple în această privinţă din lumea de ieri şi de azi. „Fericirea omului constă în perfecţiune şi cu cât se apropie de ea, cu atât câştigă mai multă fericire”, spune B. M. Mangâru. „Toată fericirea noastră constă în sentimentul perfecţiunii. Oricine a trăit astfel încât conştiinţa lui să nu-l poată învinui de nimic, simte o mulţumire vie, care-l face fericit” (Descartes). Mulţi gânditori împărtăşesc apoi punctul de vedere că fericirea în concepţia omului modern se defineşte ca posibilitatea fiinţei umane de a-şi dezvolta şi valorifica personalitatea. Cineva spunea că sentimentul de împlinire nu implică palate de cleştar, ci capacitatea de a conferi sens clipelor în care sunt condensate valorile cerute de societate. Cei care îşi propun să găsească un răspuns pot afla sugestii demne de a fi reţinute la gânditorii şi oamenii de seamă pe care i-a avut omenirea. Aşa, de exemplu, Epictet – filosoful grec stoic – spunea: „Oamenii trebuie lămuriţi că fericirea nu se află acolo unde o caută ei, în orbirea şi mizeria lor. Fericirea nu constă în faptul de a deţine puterea, căci tiranii au fost rareori fericiţi. Nici în bogăţie, căci nici Crasus nu a fost fericit, nici în forţa trupească [...], nici în toate acestea împreună... Norocul se află în noi, în libertatea adevărată, în lipsa sau înfrânarea fricii, în perfecta stăpânire de sine, în mulţumirea, pacea şi traiul neschimbat, chiar şi în sărăcie şi boală”. În încheierea acestui subiect trebuie să ne amintim şi ce spunea Vasile Pavelcu: „Arta de a trăi este şi arta de a ne şlefui mereu”. Omul implicat în propria sa devenire învaţă să renunţe la multe plăceri costisitoare; el înţelege că viaţa, într-un anumit sens, este şi un „cimitir al unor dorinţe neîmplinite”. Sacrificându-se unele dorinţe ne putem îndeplini altele mai durabile, putem da vieţii un curs mai bun şi mai frumos. Acest curs a fost jalonat demult. Îndemnurile oamenilor de seamă ne pot fi o bună călăuză în viaţă: „Nici un om nechibzuit nu poate fi fericit”, ne spune, peste veacuri, Cicero, iar Sofocle avea, deasemenea, dreptate să afirme: „Cea dintâi condiţie a fericirii este înţelepciunea”. Relaţia dintre fericirea personală şi fericirea altuia trebuie să ne reţină în mod deosebit atenţia într-o lume marcată de o cursă nebună pentru agoniseală şi profit personal. Cuvinte nepieritoare ne-a lăsat în această privinţă Alexandru Vlahuţă: „Fericirea adevărată n-o are, nu poate s-o aibă decât acela care o dă. Şi, ca s-o ai, trebuie să începi prin a o da”.

de Rozica Silaghi