Seara este aproape. Rândunica s-a retras în cuibul său. Zgomotul traficului a încetat. Peste puţin coboara tăcerea. Aud muzica ei, frumoasă, ca o simfonie. Înregistrez fiecare notă a ei, fiecare pauză, fiecare acord şi… mă bucur din nou! Pot spune că am curajul de a mă privi în interior, de a mă deschide asemeni unei flori de lotus şi, descopăr în mine bucuria atât de mult căutată în altă parte… Înţeleg că, dacă practic smerenia nu o să se mai întâmple să disper. Înţeleg că, dacă aleg să nu mă mai consider buricul pământului, ci doar un foarte mic grăunte de pulbere, sunt un om mare, însă doar pentru valoarea pe care Dumnezeu a pus-o în mine. Nu o să mi se mai întâmple să consider ziua trecută o bătălie pierdută şi cea următoare ca o cruce greu de dus. Înţeleg acum că viaţa nu este nici dreaptă, dar nici nedreaptă, ci, pur şi simplu logică. Curge ca un râu nepăsător, care poartă bărcile printre furtuni şi valuri. Înţeleg că este necesar să veghez pentru ca barca mea să nu fie luată de apă. Şi, mai înţeleg un lucru: oricum este înfrângerea, ea transformă oasele în granit.
Nu voi mai privi înapoi!! Viaţa este trecătoare, asemeni nisipului într-o clepsidră. Decid să zidesc un viitor mai solid – cu o trudă sănătoasă şi cu o încredere deplină în Dumnezeu – unde să nu mai întâmpin riscul de a mă scufunda în nisipul mişcător al slăbiciunii interioare, al disperării… Criza a trecut. Încep să trăiesc…
