Conceptul de fericire rămâne unul din cele mai generoase, dar şi mai controversate concepte cu care operează omul. Este îndeobşte cunoscut faptul că modurile de a concepe fericireaa sunt foarte diferite, adeseori contradictorii, astfel încât un anumit fel de fericire se dovedeşte a fi o veritabilă nefericire. Spre exemplu, mulţi consideră că fericirea constă în îndestulare materială, lux. S-ar putea enumera multe exemple în această privinţă din lumea de ieri şi de azi.
„Fericirea omului constă în perfecţiune şi cu cât se apropie de ea, cu atât câştigă mai multă fericire”, spune B. M. Mangâru. „Toată fericirea noastră constă în sentimentul perfecţiunii. Oricine a trăit astfel încât conştiinţa lui să nu-l poată învinui de nimic, simte o mulţumire vie, care-l face fericit” (Descartes).
Mulţi gânditori împărtăşesc apoi punctul de vedere că fericirea în concepţia omului modern se defineşte ca posibilitatea fiinţei umane de a-şi dezvolta şi valorifica personalitatea. Cineva spunea că sentimentul de împlinire nu implică palate de cleştar, ci capacitatea de a conferi sens clipelor în care sunt condensate valorile cerute de societate.
Cei care îşi propun să găsească un răspuns pot afla sugestii demne de a fi reţinute la gânditorii şi oamenii de seamă pe care i-a avut omenirea. Aşa, de exemplu, Epictet – filosoful grec stoic – spunea: „Oamenii trebuie lămuriţi că fericirea nu se află acolo unde o caută ei, în orbirea şi mizeria lor. Fericirea nu constă în faptul de a deţine puterea, căci tiranii au fost rareori fericiţi. Nici în bogăţie, căci nici Crasus nu a fost fericit, nici în forţa trupească [...], nici în toate acestea împreună... Norocul se află în noi, în libertatea adevărată, în lipsa sau înfrânarea fricii, în perfecta stăpânire de sine, în mulţumirea, pacea şi traiul neschimbat, chiar şi în sărăcie şi boală”.
În încheierea acestui subiect trebuie să ne amintim şi ce spunea Vasile Pavelcu: „Arta de a trăi este şi arta de a ne şlefui mereu”. Omul implicat în propria sa devenire învaţă să renunţe la multe plăceri costisitoare; el înţelege că viaţa, într-un anumit sens, este şi un „cimitir al unor dorinţe neîmplinite”. Sacrificându-se unele dorinţe ne putem îndeplini altele mai durabile, putem da vieţii un curs mai bun şi mai frumos. Acest curs a fost jalonat demult. Îndemnurile oamenilor de seamă ne pot fi o bună călăuză în viaţă: „Nici un om nechibzuit nu poate fi fericit”, ne spune, peste veacuri, Cicero, iar Sofocle avea, deasemenea, dreptate să afirme: „Cea dintâi condiţie a fericirii este înţelepciunea”.
Relaţia dintre fericirea personală şi fericirea altuia trebuie să ne reţină în mod deosebit atenţia într-o lume marcată de o cursă nebună pentru agoniseală şi profit personal. Cuvinte nepieritoare ne-a lăsat în această privinţă Alexandru Vlahuţă: „Fericirea adevărată n-o are, nu poate s-o aibă decât acela care o dă. Şi, ca s-o ai, trebuie să începi prin a o da”.
de Rozica Silaghi
