DESCURAJAT…?

Oricând te vei simţi descurajat şi-ţi va fi teamă, când va trebui să o porneşti de la capăt, când eforturile tale nu găsesc niciun punct de sprijjin; când ai nevoie de ajutor şi găseşti numai cuvinte, când ai vrea să ai încredere în cineva şi, în schimb, găseşti numai curiozitate şi vorbărie, când – în sfârşit – lucrurile nu merg, aminteşte-ţi că trebuie şi poţi s-o faci! Vârful este acolo ... sus! Dar, pentru a ajunge acolo trebuie să umbli cu răbdare, cu încredere şi cu perseverenţa celui care ştie că miza pusă în joc nu este dobândirea unei cariere de succes, ci transformarea propriei persoane. Transformarea într-o persoană diferită, mai bună decât era înainte de a începe să urce. Imaginează-ţi că nimic nu-ţi poate fi dăruit... Eşti ca un alpinist ce trebuie să-şi găsească singur drumul şi punctul de agăţare drept, pe stânca care este deasupra lui. În faţa stâncii vei fi singur. Nu te speria! Singurătatea este mereu şi preţul cuceririlor umane, dar şi preţul cuceririlor spirituale, care reclamă titlul autenticităţii. Iar viaţa spirituală, ori este autentică, ori nu foloseşte deloc; la nimic şi nimănui! Noi suntem vase de lut nemodelate, nefinisate, dar, când vrem, din mâinile noastre pot ieşi capodopere. Moise a făcut să izvorască apă din vârful unei stânci, în deşert. Tot astfel, poate să izvorască apa vieţii şi din propriile tale neputinţe, din obscura şi obositoarea ta căutare zilnică de Dumnezeu; din singurătatea în care umbli, din dragostea pe care o cauţi. Sfântul Augustin spunea că Dumnezeu nu era niciodată aşa de aproape ca atunci când începea să-L caute. Nu contează ceea ce eşti, cât contează ceea ce cauţi... Restul este un mijloc pentru a căuta mai bine şi pentru a găsi mai mult. Singur, poate, valorezi puţin, dar cu ajutorul Cuiva, poţi să reuşeşti. Câteodată, poate, te vei simţi un vas nefinisat, dar acesta este punctul de plecare... Dacă vrei să ajungi în vârf, trebuie să porneşti de jos, din realitatea care eşti şi care este cel mai mare dar pe care Dumnezeu a putut să ţi-l facă. Din nimic nu se cucereşte nimic. Şi munţii sunt înrădăcinaţi în precisa geografie a văilor... Depăşeşte înălţimea pe care muntele ţi-o interpune şi străduieşte-te să ajungi acolo înaintea bătrâneţii – crepusculul morţii – pentru că nimeni nu poate lucra când este întuneric!

CURAJUL DE A ÎNCEPE...

Numeroase observaţii curente arată că începerea oricărei activităţi comportă un efort, prezintă un anumit grad de dificultate – adevăr sesizat cu mult timp înaintea noastră şi fixat în aforisme. Un proverb chinezesc spune că „cel mai greu lucru din lume îl constituie primii paşi”.

Pentru a da startul unei activităţi, pentru a face primii paşi spre îndeplinirea unui scop este nevoie de voinţă şi curaj. Curajul de a începe o activitate îşi poate valida virtuţile în dobândirea înţelepciunii; a voinţei! Oricând e posibil să devii „sapiens” – spunea un filosof, încât totul se rezumă la a voi. Chiar dacă nu totul s-ar reduce la a voi, trebuie să recunoaştem ponderea deosebit de mare pe care o are, în reuşita unei acţiuni, curajul de a începe. Probabil, e momentul „să îndrăznim a fi înţelepţi, să începem...!” Nu trece o zi fără să se audă vorbindu-se despre curaj. Pentru mulţi, e curajos pompierul care îşi riscă viaţa luptându-se cu flăcările pentru a pune în siguranţă viaţa altcuiva; a unui necunoscut. Pentru mulţi, e curajos soldatul, care merge la război, luptându-se cu forţele inamice, pentru a-şi apăra patria. Totuşi, actele de curaj, care durează puţină vreme sunt premiate cu medalii, în timp ce actele care comportă o maturitate de curaj cotidian trec neobservate. Acest curaj matur suportă un stil de viaţă care poate dura totdeauna şi te însoţeşte de la tinereţe până la bătrâneţe. Această inversiune de valori, care premiază un act şi ignoră o continuitate de acte ascunse, este tipică vieţii spirituale, care e autentică când e discretă şi profundă, când nu explodează la suprafaţă, dar te transformă profund în interior. Doar Dumnezeu ştie cât curaj este necesar pentru a începe un drum şi a-l urma până la capăt; pentru a lua o decizie şi a-i rămâne fideli acesteia; pentru a ne cunoaşte pe noi şi a nu trăda imaginea căreia noi îi suntem unicii martori! Poate ne-am conturat o idee comodă, care nu corespunde realităţii. Poate ne gândim că o anumită serie de acte convenţionale şi repetate mecanic până la exasperare ne garantează sfinţenia. Putem reduce viaţa la o resemnată activitate negativă, iar rezultatul este dificil să-l corelăm cu curajul. Creştinismul este totul, înafară de religia resemnaţilor, a indolenţilor, a laşilor şi a celor care pun permanent cortine fumigene între pacea conştiinţei şi efortul de a o cuceri. Deformarea mintală asupra acestui aspect este gravă, şi iconografia cu chipuri stereotipe ale sfinţilor, în care este imposibil să zăreşti un semn de luptă şi o urmă de curaj a făcut un foarte mare deserviciu Adevărului.. Sfinţii cei adevăraţi au fost acele persoane care au luptat cu mare curaj pentru cucerirea Împărăţiei. Despre aceşti sfinţi se poate spune, cu siguranţă, că au fost curajoşi, aşa cum se poate menţiona că viaţa spirituală este o serie neîntreruptă de alegeri curajoase. Viaţa, ori se modelează după acest tipar, ori o privăm de numirea ei ca şi viaţă matură....! Oare, nu ne trebuie curaj pentru a trăi propria vocaţie, fără tratatele tactice şi compromisurile înjositoare ale rutinei cotidiene? Oare, nu ne trebuie curaj pentru a spune NU sentimentelor provizorii, care, din când în când, repun în dubii alegerile care, până mai ieri, erau definitive? Nu ne trebuie curaj pentru a spune NU când după micile calcule de prestigiu şi de putere, ar fi mai uşor să spunem DA, cu jumătate de gură? Nu ne trebuie curaj pentru a apăra ceea ce contează, pentru a arunca în aer meschinele podoabe ieftine, cu care ne înconjurăm? Nu ne trebuie curaj pentru a fi noi înşine, când ambianţa în care trăim ne tentează să acceptăm compromisurile, convingerile formale, tratatele între ceea ce suntem, fără a ne travesti în sfinţi sau asceţi, pentru a-i accepta pe alţii aşa cum sunt ei; pentru a trăi cu o curajoasă mărturie de fapte?! Oamenii de azi nu vor prea multe cuvinte şi promisiuni, ci fapte concrete şi angajament personal, chiar şi în acţiunile cele mai anevoioase, care par absurde... În viaţă, ori avem curaj şi ne purtăm frumos cu orice preţ, ori hoinărim ca nişte persoane mereu imature...!