Tăcerea...

I-am pierdut sensul... Astfel, am pierdut şi cea mai mare valoare şi un dar important, ne-am pierdut pe noi înşine, deoarece în tăcere, sufletul nostru se regăseşte, se recunoaşte, se acceptă. Am pierdut tăcerea şi am devenit nişte înstrăinaţi, creaturi sparte, tulburate de voci care au provocat violenţa în cerul sufletului nostru şi l-au fărâmiţat. Am rămas expuşi tuturor furtunilor de vânt şi de foc, care s-au dezlănţuit înlăuntrul şi deasupra casei noastre. Am pierdut tăcerea şi nu mai avem apărare, refugiul nostru, posibilitatea de a da o explicaţie nouă înşine. Trăim cufundaţi în tărăboi, atât din punct de vedere material, cât şi spiritual. Viaţa modernă este îmbibată de tărăboi şi gălăgie... La zgomote, într-un anumit sens, necesare sau inevitabile, care provin de la diferite surse de lucru, mai adăugăm şi noi, din proprie iniţiativă, zgomotul asurzitor al discurilor, radiourilor sau altceva de felul acesta, încât este dificil să găseşti un loc unde ai putea să te aperi de zgomote. Dar poate că tăcerea este o aventură a sufletului, un angajament ce ne împiedică în realizările mai bune. Desigur, avem nevoie de curaj pentru a intra în atmosfera severă şi albă a tăcerii. Dar este un gest care compensează infinit efortul, deoarece are ca rezultat introducerea în undele misterioase ale sufletului, unde se aud cuvinte diferite de cele din vorbirea noastră. Se captează mesaje altfel indescifrabile ale aceluiaşi suflet al nostru, şi al altora, care poate, ne înconjoară de ani de zile şi pe care nu le-am mai auzit; mesaje ale lui Dumnezeu!!

* inspirat după o meditaţie