Tăcerea...

I-am pierdut sensul... Astfel, am pierdut şi cea mai mare valoare şi un dar important, ne-am pierdut pe noi înşine, deoarece în tăcere, sufletul nostru se regăseşte, se recunoaşte, se acceptă. Am pierdut tăcerea şi am devenit nişte înstrăinaţi, creaturi sparte, tulburate de voci care au provocat violenţa în cerul sufletului nostru şi l-au fărâmiţat. Am rămas expuşi tuturor furtunilor de vânt şi de foc, care s-au dezlănţuit înlăuntrul şi deasupra casei noastre. Am pierdut tăcerea şi nu mai avem apărare, refugiul nostru, posibilitatea de a da o explicaţie nouă înşine. Trăim cufundaţi în tărăboi, atât din punct de vedere material, cât şi spiritual. Viaţa modernă este îmbibată de tărăboi şi gălăgie... La zgomote, într-un anumit sens, necesare sau inevitabile, care provin de la diferite surse de lucru, mai adăugăm şi noi, din proprie iniţiativă, zgomotul asurzitor al discurilor, radiourilor sau altceva de felul acesta, încât este dificil să găseşti un loc unde ai putea să te aperi de zgomote. Dar poate că tăcerea este o aventură a sufletului, un angajament ce ne împiedică în realizările mai bune. Desigur, avem nevoie de curaj pentru a intra în atmosfera severă şi albă a tăcerii. Dar este un gest care compensează infinit efortul, deoarece are ca rezultat introducerea în undele misterioase ale sufletului, unde se aud cuvinte diferite de cele din vorbirea noastră. Se captează mesaje altfel indescifrabile ale aceluiaşi suflet al nostru, şi al altora, care poate, ne înconjoară de ani de zile şi pe care nu le-am mai auzit; mesaje ale lui Dumnezeu!!

* inspirat după o meditaţie

ÎN GRABĂ..

“Cât este ceasul?”... „La ce oră începe cursul?”... – „ A, ... cred că mai pot să dorm încă cinci minute”। Există multe astfel de întrebări şi răspunsuri de rutină, care ne ţes viaţa de fiecare zi। Uneori, ne-am dori să nu mai sune ceasornicul, să nu se mai mişte nimeni în cameră, să nu mai sune nici telefonul... (asta ar fi chiar excelent!). Cam aşa aş descrie o dimineaţă de student. Ar fi ideal însă, dacă am renunţa la această amânare, deoarece nu realizăm nimic cu ea. Ba, din contră, ceea ce vom realiza va fi nedumerirea noastră în faţa acelor ceasornice, care ne vor arăta că au trecut mai mult de cinci minute şi, nu ne-a mai rămas timp nici să mâncăm, nici să ne îmbrăcam, nici să citim, nici să ne rugăm, nici să... Ne ridicăm în grabă şi pornim în fugă spre şcoală, alergând de la un curs la altul, de la o responsabilitate la alta, reluându-ne astfel obişnuitele activităţi. În curând, intrăm în criză de timp; nu ne mai ajunge. Ni se pare că timpul a fugit pe lângă noi. Şi, după o zi aşa de aglomerată, ne mai pierdem şi noaptea vizionând un film, chiar două, poate, sau petrecând ore în şir la internet, în loc să ne odihnim, pentru a ne putea trezi mai devreme ziua următoare. – De unde atâta nepăsare?! Mă întreb: unde este Dumnezeu, în toate acestea?! Este destul de incomod să ne trezim cu câteva minute mai devreme, în fiecare dimineaţă, pentru a I le acorda lui Dumnezeu. Este chiar greu, pentru unii. Trebuie s-o facem însă! Trebuie să ne disciplinăm şi să ne acordăm atenţia asupra elementelor cu adevărat importante. Un element cu adevărat important este sufletul nostru, de care nu trebuie să uităm şi, faţă de care nu trebuie să stăm în nepăsare. Vom câştiga mai multă putere şi înţelepciune, alegând să petrecem timp în fiecare zi cu Dumnezeu, nu trăindu-ne viaţa grăbită şi tumultuoasă. Este momentul să dăm valoare timpului nostru, căutând părtăşia cu El, nu trăind în nepăsare şi lăsând ca timpul să fugă pe lângă noi! Vom alege să continuăm a ne trăi viaţa într-o continuă alergare şi agitaţie, sau vom alege să trăim un model de viaţă disciplinară exemplar, încercând să fim mai echilibraţi, extrăgând înţelepciunea din aceste cuvinte?! Care este alegerea ta?

CEAI ÎMPOTRIVA SUFERINŢEI

«Se spune că în vremurile creştinismului primar, un medic a fost închis pe nedrept de împăratul său. După un timp îndelungat, membrilor familiei li s-au permis să-l viziteze. Aceştia, văzând halul în care ajunsese, au plâns. Hainele îi erau zdrenţe, hrana – o felie de pâine şi o cană de apă pe zi. Soţia lui l-a întrebat mirată: “Cum se face, totuşi, că arăţi atât de bine la faţă şi eşti aşa de voios?”. Zâmbind, medicul i-a spus că el are un medicament pentru toate necazurile. L-au întrebat care este acela, iar el le-a spus: “Am descoperit un ceai bun pentru a lecui toate suferinţele. Îl fierbi din şapte ierburi... Am să vi le enumăr pe toate: prima iarbă se cheamă MULŢUMIREA. Fii mulţumit cu ceea ce ai. Tremur în zdrenţele mele, când îmi rod pâinea, dar ar fi fost mult mai rău dacă împăratul meu m-ar fi aruncat gol în închisoare şi fără nimic de mâncare. Mă bucur din toată inima de ceea ce am. A doua iarbă este GÂNDIREA DREAPTĂ; fie că mă bucur, fie că mă necăjesc, tot în închisoare o să fiu. Sigur că-i mai plăcut să şezi în ea bucurându-te. A treia iarbă este AMINTIREA FAPTELOR TALE TRECUTE; număraţi-le şi, presupunând că fiecare păcat merită o zi de închisoare, socotiţi câte vieţi ar trebui să petreceţi după gratii. Cu câtă închisoare am făcut... scap uşor! A patra iarbă este GÂNDUL LA SUFERINŢELE PE CARE ISUS LE-A ÎNDURAT PENTRU NOI. Când este îndurată cu seninătate şi bucurie, suferinţa este de folos mântuirii. A cincea iarbă este RECUNOAŞTEREA faptului că suferinţa ne-a fost dată de Tatăl Ceresc, nu ca să ne facă rău, ci ca să ne cureţe şi să ne sfinţească. A şasea iarbă este că NICIO SUFERINŢĂ NU POATE DĂUNA UNUI CREŞTIN. Ultima iarbă din reţetă este SPERANŢA. Roata vieţii se învârte mereu... Eu am băut butoaie din ceaiul acesta şi vi-l recomand tuturor. S-a dovedit a fi bun”». (R. Wurmbrand).

Ce se înţelege prin „fericire”...

Conceptul de fericire rămâne unul din cele mai generoase, dar şi mai controversate concepte cu care operează omul. Este îndeobşte cunoscut faptul că modurile de a concepe fericireaa sunt foarte diferite, adeseori contradictorii, astfel încât un anumit fel de fericire se dovedeşte a fi o veritabilă nefericire. Spre exemplu, mulţi consideră că fericirea constă în îndestulare materială, lux. S-ar putea enumera multe exemple în această privinţă din lumea de ieri şi de azi. „Fericirea omului constă în perfecţiune şi cu cât se apropie de ea, cu atât câştigă mai multă fericire”, spune B. M. Mangâru. „Toată fericirea noastră constă în sentimentul perfecţiunii. Oricine a trăit astfel încât conştiinţa lui să nu-l poată învinui de nimic, simte o mulţumire vie, care-l face fericit” (Descartes). Mulţi gânditori împărtăşesc apoi punctul de vedere că fericirea în concepţia omului modern se defineşte ca posibilitatea fiinţei umane de a-şi dezvolta şi valorifica personalitatea. Cineva spunea că sentimentul de împlinire nu implică palate de cleştar, ci capacitatea de a conferi sens clipelor în care sunt condensate valorile cerute de societate. Cei care îşi propun să găsească un răspuns pot afla sugestii demne de a fi reţinute la gânditorii şi oamenii de seamă pe care i-a avut omenirea. Aşa, de exemplu, Epictet – filosoful grec stoic – spunea: „Oamenii trebuie lămuriţi că fericirea nu se află acolo unde o caută ei, în orbirea şi mizeria lor. Fericirea nu constă în faptul de a deţine puterea, căci tiranii au fost rareori fericiţi. Nici în bogăţie, căci nici Crasus nu a fost fericit, nici în forţa trupească [...], nici în toate acestea împreună... Norocul se află în noi, în libertatea adevărată, în lipsa sau înfrânarea fricii, în perfecta stăpânire de sine, în mulţumirea, pacea şi traiul neschimbat, chiar şi în sărăcie şi boală”. În încheierea acestui subiect trebuie să ne amintim şi ce spunea Vasile Pavelcu: „Arta de a trăi este şi arta de a ne şlefui mereu”. Omul implicat în propria sa devenire învaţă să renunţe la multe plăceri costisitoare; el înţelege că viaţa, într-un anumit sens, este şi un „cimitir al unor dorinţe neîmplinite”. Sacrificându-se unele dorinţe ne putem îndeplini altele mai durabile, putem da vieţii un curs mai bun şi mai frumos. Acest curs a fost jalonat demult. Îndemnurile oamenilor de seamă ne pot fi o bună călăuză în viaţă: „Nici un om nechibzuit nu poate fi fericit”, ne spune, peste veacuri, Cicero, iar Sofocle avea, deasemenea, dreptate să afirme: „Cea dintâi condiţie a fericirii este înţelepciunea”. Relaţia dintre fericirea personală şi fericirea altuia trebuie să ne reţină în mod deosebit atenţia într-o lume marcată de o cursă nebună pentru agoniseală şi profit personal. Cuvinte nepieritoare ne-a lăsat în această privinţă Alexandru Vlahuţă: „Fericirea adevărată n-o are, nu poate s-o aibă decât acela care o dă. Şi, ca s-o ai, trebuie să începi prin a o da”.

de Rozica Silaghi

ZIUA MONDIALĂ DE RUGĂCIUNE

Mişcarea de Rugăciune “Străjerii” organizează întâlnirea de 3 zile de post şi rugăciune, în perioada 29 - 31 mai 2009 la Bucureşti. Primele două zile ale conferinţei de post şi rugăciune se vor desfăşura la Biserica "Râul Vieţii". Programul va fi între orele 09:00 – 21:00, în zilele de 29 şi 30 mai şi respectiv între orele 09:00 – 12:00, în ziua de 31 mai.

În ziua de 31 mai se va desfăşura Ziua Mondială de Rugăciune. Participanţii la conferinţă se vor uni cu membrii bisericilor baptiste, penticostale, creştine după evanghelie şi evanghelice independente din zona de sud a ţării, la întâlnirea care va avea loc la Arenele Române, din parcul Libertăţii. Fiecare participant îşi va rezolva personal cazarea pe timpul conferinţei. Se va asigura o masă în valoare de 17 RON/persoană pentru zilele de 29, 30 mai. Mişcarea de post şi rugăciune a “Străjerilor” are ca temelie legătura de dragoste a celor care se pregătesc pentru/şi pregătesc venirea Domnului Isus. Pentru mai multe informaţii, accesaţi: http://www.globaldayofprayer.com/