Dărnicia - o incurajare a lenei?

Sfântul Tihon de Zadonsk spunea:”Adevăratul miluitor este cel care zideşte, când miluieşte”. Scriptura spune: „Să asude milostenia în mâna ta”. Cu toate acestea, mulţi sunt de părere că, prin asta poţi foarte uşor să stârneşti viciile unora, lenea şi trândăvia. Ca o explicaţie asupra acestui subiect, Silviu Luncan, lider de tineret în Biserica”Salem”din Petreşti, judeţul Alba, răspunde: Dărnicia încurajează lenea? S.L.: Isus Se identifică cu oamenii săraci, lipsiţi, bolnavi, nenorociţi, cu cei neînsemnaţi, cu cei flămânzi etc. (vezi Matei 25). Dar, NICIODATĂ nu Se indentifică cu leneşii, cu prefăcătorii şi cu mincinoşii. Atunci când daruieşti un ban, o bucată de pâine unui nenorocit, sărac; unui flămând, Isus consideră că I-o dăruieşti Lui. El Se identifică cu acel nenorocit! …dar, când dăruieşti un ban, o bucată de pâine unui cerşetor leneş, unui om care se preface că este nenorocit sau unui mincios….? S.L.: Este o blafemie adresată lui Isus să spui că oferind ceva unui lenes, unui prefăcut, unui şarlatan de pe stradă (care pretinde a fi nenorocit), Îi oferi, de fapt, lui Isus. Cum îi putem diferenţia pe aceştia dintre ceilalţi, care nu sunt prefăcuţi? S.L.: El spune: “cheamă la masă pe săraci, pe schilozi, pe şchiopi, pe orbi” (Luca 14:13-14…) Observi? NU pe cei ce se prefac că sunt în situaţia aceea, ci pe acei care chiar sunt! Şi încă un amănunt la textul acesta: Isus spune: “…ei N-AU CU CE să-ţi răsplătească, şi nu spune: “...ei NU VOR să-ţi răsplătească”. Cum putem ajunge ca noi să încurajăm lenea? S.L.: Dăruind celor ce sunt leneşi, celor ce se prefac că sunt invalizi, celor ce mint. Procedând astfel, noi, de fapt, facem următoarele lucruri: aprobăm, suntem de acord cu ceea ce fac ei: cu lenea, cu prefăcătoria, cu minciuna; încurajăm aceste păcate. Mai mult de atât: le dăm posibilitatea să le comită mai departe; suntem complici cu ei la păcatele acestea. Biblia spune: să lepădăm orice prefăcătorie, iar noi, prin atitudinile noastre iresponsabile (este drept că de cele mai multe ori din neştiinţă) aprobăm, încurajăm şi suntem complici la prefăcătorie! Cunoasteţi un caz relevant de cerşetor prefăcut? S.L.: Cineva de la Academia Caţavencu din Bucureşti s-a deghizat într-un cerşetor şi a câştigat 25 RON în 60 de minute. Direcţia Generală de Asistenţă Socială a Municipiului Bucureşti a descoperit că un cerşetor, în Bucureşti, câştigă între 2000-5000 lei pe lună. La Iaşi, unii cerşetori câştigă aproximativ 1200 lei pe lună. În Craiova, un cerşetor, care a fost prins, putea câştiga, într-un interval de o lună, a câte opt ore “lucrate”pe zi, 9000 lei. Atenţie! mai mult decât preşedintele!!! Cazul acesta a fost descoperit de un jurnalist, care a urmărit pas cu pas acest cerşetor. Interviu realizat de Rozica Silaghi*

O BIJUTERIE ÎN PALMELE CREATORULUI

„Te-am săpat în palmele Mele...” (Isaia 49: 16a)

Ce onoare! Ce dragoste de Dumnezeu: să fiu gravat în palmele Sale! E un lucru uimitor să ştiu că Dumnezeu Şi-a pus semnătura în viaţa mea; m-a scris în palmele Sale şi mi-a dat autograful Său! Mereu mi-am pus întrebarea: „Doamne, cine sunt eu, ca să îmi acorzi atâta semnificaţie, atâta importanţă?” Răspunsul lui Dumnezeu n-a întârziat să apară: „Eşti o coroană a gloriei şi o diademă regească în mâna Mea” (Isaia 62: 3). Acest adevăr ni-l spune tuturor! Este un fapt uimitor! El n-a creat anonim pe nimeni, fiecare persoană are o importanţă şi o semnificaţie aparte pentru El. Am citit un dialog între două persoane. Una întreabă: „Ce-ţi spui, atunci când vezi o turmă de oi? – Spui că toate sunt la fel, nu-i aşa?!” Persoana întrebată răspunde: „Categoric!” Ei bine, aici este foarte important să observăm un lucru: pentru păstor nu este la fel! Pentru el, fiecare oiţă are o semnificaţie unică. Fiecare oiţă are istoria ei şi, deasemenea, fiecare oiţă are un nume. Adevărul e că, noi, orice mulţime am vedea (de oi, de oameni, de...), nu percepem altceva – de cele mai multe ori – decât... o mulţime. Dar, ce învăluit de culoare e faptul că Dumnezeu ne vede un unicat. Pentru fiecare din noi a scris o poveste şi cu toţii avem un nume. Numele meu şi numele tău este gravat în palmele lui Dumnezeu, este scris pe mâinile Lui. Mi-L imaginez deschizându-Şi blând palma şi uitându-Se mereu la numele nostru... Ce bucurie de negrăit! O, dragul meu, numele nostru este rostit chiar de buzele Lui! Suntem preţuiţi şi apreciaţi de El (Isaia 43: 4), suntem iubiţi de El. Nu trebuie să uităm că avem o valoare extraordinară în ochii Lui! Suntem speciali. Suntem în atenţia Lui. Tot ce trebuie e să-I dăm glorie, căci pentru asta am fost creaţi: „I-am creat spre gloria Mea...” (Isaia 43: 7b). Dacă te-ai îndoit vreodată de valoarea ta în Cristos, El îţi şopteşte să te rogi pentru redobândirea păcii şi a dragostei în inima ta: „Cerul se opreşte în loc pentru a te asculta de fiecare dată când te rogi”. Dumnezeu contabilizează toate gândurile tale, toate frământările şi toate slăbiciunile tale şi, tot El îţi vine în ajutor. Acesta este Dumnezeul nostru: Care Se apropie de noi şi vrea să ne îmbrăţişeze şi să ne mângâie cu dragostea Lui de Tată şi să ne povăţuiască cu blândeţea-I caldă, gingaşă, ca şi a unei mame. Iar, acesta eşti tu şi acesta sunt eu: iubit şi apreciat, aprobat de Însuşi Dumnezeu – Creatorul! Valoarea noastră vine de la El. Ai fost făcut să ocupi un loc special, pe care, fără doar şi poate, numai tu îl poţi ocupa. Axează-te asupra valorii pe care ţi-o acordă Dumnezeu şi iubeşte-ţi semenii, respectându-i şi iubindu-i, de dragul a ceea ce sunt ei în Cristos, astfel, Îl iubeşti şi Îl glorifici pe Dumnezeu! Aceştia suntem noi: „...cu puţin mai prejos decât Dumnezeu”/, „... încununaţi cu slavă şi cu cinste”/, „... stăpâni peste lucrurile mâinilor Lui”/, „... având toate lucrurile sub picioarele noastre” (Psalmul 8: 5, 6). Suntem o bijuterie în mâna Celui Atotputernic; autograful lui Dumnezeu!

DESCURAJAT…?

Oricând te vei simţi descurajat şi-ţi va fi teamă, când va trebui să o porneşti de la capăt, când eforturile tale nu găsesc niciun punct de sprijjin; când ai nevoie de ajutor şi găseşti numai cuvinte, când ai vrea să ai încredere în cineva şi, în schimb, găseşti numai curiozitate şi vorbărie, când – în sfârşit – lucrurile nu merg, aminteşte-ţi că trebuie şi poţi s-o faci! Vârful este acolo ... sus! Dar, pentru a ajunge acolo trebuie să umbli cu răbdare, cu încredere şi cu perseverenţa celui care ştie că miza pusă în joc nu este dobândirea unei cariere de succes, ci transformarea propriei persoane. Transformarea într-o persoană diferită, mai bună decât era înainte de a începe să urce. Imaginează-ţi că nimic nu-ţi poate fi dăruit... Eşti ca un alpinist ce trebuie să-şi găsească singur drumul şi punctul de agăţare drept, pe stânca care este deasupra lui. În faţa stâncii vei fi singur. Nu te speria! Singurătatea este mereu şi preţul cuceririlor umane, dar şi preţul cuceririlor spirituale, care reclamă titlul autenticităţii. Iar viaţa spirituală, ori este autentică, ori nu foloseşte deloc; la nimic şi nimănui! Noi suntem vase de lut nemodelate, nefinisate, dar, când vrem, din mâinile noastre pot ieşi capodopere. Moise a făcut să izvorască apă din vârful unei stânci, în deşert. Tot astfel, poate să izvorască apa vieţii şi din propriile tale neputinţe, din obscura şi obositoarea ta căutare zilnică de Dumnezeu; din singurătatea în care umbli, din dragostea pe care o cauţi. Sfântul Augustin spunea că Dumnezeu nu era niciodată aşa de aproape ca atunci când începea să-L caute. Nu contează ceea ce eşti, cât contează ceea ce cauţi... Restul este un mijloc pentru a căuta mai bine şi pentru a găsi mai mult. Singur, poate, valorezi puţin, dar cu ajutorul Cuiva, poţi să reuşeşti. Câteodată, poate, te vei simţi un vas nefinisat, dar acesta este punctul de plecare... Dacă vrei să ajungi în vârf, trebuie să porneşti de jos, din realitatea care eşti şi care este cel mai mare dar pe care Dumnezeu a putut să ţi-l facă. Din nimic nu se cucereşte nimic. Şi munţii sunt înrădăcinaţi în precisa geografie a văilor... Depăşeşte înălţimea pe care muntele ţi-o interpune şi străduieşte-te să ajungi acolo înaintea bătrâneţii – crepusculul morţii – pentru că nimeni nu poate lucra când este întuneric!

CURAJUL DE A ÎNCEPE...

Numeroase observaţii curente arată că începerea oricărei activităţi comportă un efort, prezintă un anumit grad de dificultate – adevăr sesizat cu mult timp înaintea noastră şi fixat în aforisme. Un proverb chinezesc spune că „cel mai greu lucru din lume îl constituie primii paşi”.

Pentru a da startul unei activităţi, pentru a face primii paşi spre îndeplinirea unui scop este nevoie de voinţă şi curaj. Curajul de a începe o activitate îşi poate valida virtuţile în dobândirea înţelepciunii; a voinţei! Oricând e posibil să devii „sapiens” – spunea un filosof, încât totul se rezumă la a voi. Chiar dacă nu totul s-ar reduce la a voi, trebuie să recunoaştem ponderea deosebit de mare pe care o are, în reuşita unei acţiuni, curajul de a începe. Probabil, e momentul „să îndrăznim a fi înţelepţi, să începem...!” Nu trece o zi fără să se audă vorbindu-se despre curaj. Pentru mulţi, e curajos pompierul care îşi riscă viaţa luptându-se cu flăcările pentru a pune în siguranţă viaţa altcuiva; a unui necunoscut. Pentru mulţi, e curajos soldatul, care merge la război, luptându-se cu forţele inamice, pentru a-şi apăra patria. Totuşi, actele de curaj, care durează puţină vreme sunt premiate cu medalii, în timp ce actele care comportă o maturitate de curaj cotidian trec neobservate. Acest curaj matur suportă un stil de viaţă care poate dura totdeauna şi te însoţeşte de la tinereţe până la bătrâneţe. Această inversiune de valori, care premiază un act şi ignoră o continuitate de acte ascunse, este tipică vieţii spirituale, care e autentică când e discretă şi profundă, când nu explodează la suprafaţă, dar te transformă profund în interior. Doar Dumnezeu ştie cât curaj este necesar pentru a începe un drum şi a-l urma până la capăt; pentru a lua o decizie şi a-i rămâne fideli acesteia; pentru a ne cunoaşte pe noi şi a nu trăda imaginea căreia noi îi suntem unicii martori! Poate ne-am conturat o idee comodă, care nu corespunde realităţii. Poate ne gândim că o anumită serie de acte convenţionale şi repetate mecanic până la exasperare ne garantează sfinţenia. Putem reduce viaţa la o resemnată activitate negativă, iar rezultatul este dificil să-l corelăm cu curajul. Creştinismul este totul, înafară de religia resemnaţilor, a indolenţilor, a laşilor şi a celor care pun permanent cortine fumigene între pacea conştiinţei şi efortul de a o cuceri. Deformarea mintală asupra acestui aspect este gravă, şi iconografia cu chipuri stereotipe ale sfinţilor, în care este imposibil să zăreşti un semn de luptă şi o urmă de curaj a făcut un foarte mare deserviciu Adevărului.. Sfinţii cei adevăraţi au fost acele persoane care au luptat cu mare curaj pentru cucerirea Împărăţiei. Despre aceşti sfinţi se poate spune, cu siguranţă, că au fost curajoşi, aşa cum se poate menţiona că viaţa spirituală este o serie neîntreruptă de alegeri curajoase. Viaţa, ori se modelează după acest tipar, ori o privăm de numirea ei ca şi viaţă matură....! Oare, nu ne trebuie curaj pentru a trăi propria vocaţie, fără tratatele tactice şi compromisurile înjositoare ale rutinei cotidiene? Oare, nu ne trebuie curaj pentru a spune NU sentimentelor provizorii, care, din când în când, repun în dubii alegerile care, până mai ieri, erau definitive? Nu ne trebuie curaj pentru a spune NU când după micile calcule de prestigiu şi de putere, ar fi mai uşor să spunem DA, cu jumătate de gură? Nu ne trebuie curaj pentru a apăra ceea ce contează, pentru a arunca în aer meschinele podoabe ieftine, cu care ne înconjurăm? Nu ne trebuie curaj pentru a fi noi înşine, când ambianţa în care trăim ne tentează să acceptăm compromisurile, convingerile formale, tratatele între ceea ce suntem, fără a ne travesti în sfinţi sau asceţi, pentru a-i accepta pe alţii aşa cum sunt ei; pentru a trăi cu o curajoasă mărturie de fapte?! Oamenii de azi nu vor prea multe cuvinte şi promisiuni, ci fapte concrete şi angajament personal, chiar şi în acţiunile cele mai anevoioase, care par absurde... În viaţă, ori avem curaj şi ne purtăm frumos cu orice preţ, ori hoinărim ca nişte persoane mereu imature...!

DE CE TE GRĂBEŞTI?

Totul în jur este în continuă alergare: oamenii aleargă grăbiţi de la o responsabilitate la alta, şoferii conduc cu viteză pe străzile, şi aşa aglomerate, ale oraşului,... dar unde ne îndreptăm de trebuie să ajungem aşa urgent la destinaţie?! Tot aşa de grăbit ne pregătim şi pentru Venirea Ta? Nu ştiu dacă tot la fel, în condiţiile în care ne-am mânca unii pe alţii, ne invidiem şi nu ştim să-l respectăm şi pe semenul nostru, care e coroana creaţiei Tale। De ce e aşa? De ce atâta ură? De ce atâta nepăsare şi indiferenţă; atâta mânie şi minciună...? Răspunsul este unul tainic, poate, dar chiar şi aşa, ştiu că pentru toate faptele acestea vom da socoteală într-o zi। Nu ne rămâne decât să ne evaluăm starea de acum şi să facem schimbările necesare în felul nostru de a fi şi a ne relaţiona în relaţia cu terţi। Până în acea zi, sper să conştientizăm starea în care ne aflăm şi să luăm atitudine pentru a putea fi numiţi "robi buni şi credincioşi", altfel...

Bun găsit!

Lumea caută un sens, dar numai Tu eşti Adevăratul Sens al Universului! În Tine găsim pace şi alin, doar Tu eşti Refugiul nostru şi Turnul de scăpare... Îţi mulţumim că ne putem adăposti la umbra aripilor Tale। După atâta pauză... se cere şi puţină muncă... Voi reveni...